Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos este evanghelie, adică veste bună, fiindcă aduce în lume nu doar o învățătură nouă, ci o viață nouă, în comparație cu viața de până acum. Viața cea veche este condusă de păcat, patimi, stricăciune și peste ea împărățește diavolul. În ciuda acestor bucurii ,,naturale”, firești, am putea spune, ea lasă un gust amar, fiindcă nu este viața cea adevărată, pentru care a fost plăsmuit omul, ci este viață stricăcioasă și bolnăvicioasă, și, de aceea, ea se află sub semnul absurdului, al haosului și al neliniștii. Viața cea nouă este adusă în lume de către Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, ca dar și posibilitate [de mântuire] pentru toți oamenii. Credinciosul se unește cu Iisus Hristos și, astfel, se împărtășește de dumnezeiasca și nemuritoarea Sa viață, adică de viața veșnică, care este viața cea adevărată.
Condiția pentru ca credinciosul să se unească cu Hristos și să se împărtășească de viața veșnică, este ca el să moară, mai întâi, prin pocăință, omului celui vechi. Trebuie ca, mai întâi, să crucificăm și să îngropăm omul cel vechi (adică egoismul din noi, patimile și dorințele personale) prin Crucea și prin Mormântul Lui Hristos, pentru a învia împreună cu El, și ,,a umbla în viața cea nouă” (Romani 6, 4). Aceasta este lucrarea pocăinței și asumarea Crucii Lui Hristos. Fără pocăință, adică crucificarea continuă a omului celui vechi, credinciosul nu poate să creadă în lucrarea evanghelică, adică să se dea cu totul, pe sine însuși, lui Dumnezeu, și să-L ,,iubească pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa și din tot sufletul său și din tot cugetul său, și din toată puterea sa” (Marcu 12, 30).
De aceea, Domnul, a așezat ca temei al predicii evanghelice și ca condiție a credinței, pocăința: ,,Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1,15). Nu a ascuns, însă, faptul că drumul acesta al pocăinței este greu, și este un urcuș continuu. ,,Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14). Aceasta înseamnă că, pentru a intra pe această poartă, trebuie să ridici Crucea pocăinței, fiindcă omul cel vechi nu cedează dacă nu este nevoit să o facă, iar diavolul nu poate fi învins decât cu un efort duhovnicesc foarte mare. Această cale îngustă și strâmtă promite monahul că o va urma în viața sa. Se desprinde, încet, încet de toate cele ale lumii, pentru a dobândi unicul lucru după care tânjește, de a muri omului celui vechi și vieții pe care a dus-o până atunci, pentru a trăi în noua viață, în noua realitate pe care Hristos o oferă în Biserică. Monahul tânjește după pocăința cea adâncă, prin practicarea ascezei, privegherii, postului, rugăciunii, prin tăierea voii și prin ascultarea continuă și necondiționată față de gheronda. Prin tot ceea ce face, el se forțează pe sine ca să respingă egoismul care vrea să pună stăpânire pe el, și să iubească voia Lui Dumnezeu. Monah este doar acela care ,,mereu se împotrivește firii sale”. Se împlinește, astfel, cuvântul Domnului, ,,împărăția Lui Dumnezeu se ia prin străduință, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). În chinurile nașterii pocăinței se plăsmuiește, încet, încet, omul nou, omul cel după Dumnezeu.
În lupta pentru dobândirea pocăinței se încadrează și lupta pentru păstrarea curată a minții și a gândurilor, astfel încât fiecare gând satanic care vrea să ne întineze să fie alungat, și, astfel, inima noastră să se păstreze curată pentru ca Dumnezeu să se sălășluiască în ea, așa după cum spune Hristos în Fericiri: Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Înfrângerea egoismului și a patimilor îl face pe monah blând, pașnic, smerit, într-un cuvânt, ,,sărac cu duhul”, și părtaș al tuturor virtuților pomenite în Fericiri. Îl face, de asemenea, ,,prunc”, asemenea celui pe care l-a binecuvântat Hristos și le-a cerut tuturor să i se asemene, dacă vor dori, să intre în Împărăția Cerurilor.
Toată viața monahului este un drum al pocăinței. Monah este acela care cunoaște pocăința în toate aspectele ei, acela a cărui viață se identifică cu pocăința. Lacrimile și durerea pocăinței este cea mai convingătoare propovăduire.
De altfel, viețuirea monahului este modelul suprem de viață creștină. Lumea, care trăiește după reguli pe care singură și le-a făurit, dacă nu va împărtăși pocăința monahului, îl va privi cu dispreț, îl va urî, îl va considera un prunc fără minte. Însă, doar cu acești prunci, neajutorați, simpli, nedreptățiți de oameni, Dumnezeu rușinează pe cei înțelepți ( I Corinteni 1, 27).
Într-adevăr, monahul care are înțelepciune pentru cele dumnezeiești, și se arată asemenea pruncului neștiutor pentru cele omenești, este singur în lume, asemenea Fiului Lui Dumnezeu. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ιoan 1, 11). Cândva, demult, nici oamenii învățați ai Bisericii, înțelepții și conducătorii nu L-au primit pe Fiul Lui Dumnezeu.
Viața lui tainică, dusă în tăcere, este o taină de șapte ori pecetluită pentru toți cei care nu se împărtășesc din duhul său. Societatea îl consideră nefolositor și lipsit de voință în a-și îndeplini misiunea sa apostolică. Astfel, și viața lui este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu, și se va arăta întru slavă, când se va arăta și Hristos, care este viața noastră (Coloseni 3, 3-4).
Doar omul care își curăță mereu inima de patimi, prin pocăință, poate să iubească într-adevăr pe Dumnezeu și pe semeni. Egoismul și iubirea nu pot exista nicicând împreună. De cele mai multe ori, cel egoist crede că iubește, dar, această ,,dragoste” a lui ascunde intenția satisfacerii propriilor foloase.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-1/