Monahul care a dobândit pocăința arde de dumnezeiasca dragoste. Dragostea Lui Dumnezeu pătrunde în inima lui, astfel încât nu mai trăiește pentru el ci pentru Dumnezeu. Sufletul său însetat, precum o mireasă, caută neîncetat cu durere și dorință pe mirele său, și nu află liniște până ce nu se unește cu el. Sufletul nu își află odihnă, dacă Îl iubește pe Dumnezeu precum un rob pe stăpânul său, de frică, dar nici ca pe unul plătit, care își așteaptă răsplata (Împărăția Cerurilor): vrea să Îl iubească ca un fiu pe tatăl său, cu dragoste curată. ,,Nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc”, spunea Sfântul Antonie cel Mare. Cu cât se pocăiește mai mult, cu atât sporește în el dorința după dragostea Lui Dumnezeu, și, cu cât Îl iubește mai mult pe Dumnezeu, cu atât pocăința sa este mai adâncă.
Lacrimile întețesc focul dragostei. Dorința lui după Domnul se hrănește cu rugăciunea și, mai ales, cu rugăciunea neîntreruptă a minții, invocând continuu dulcele nume al Lui Iisus ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Rugăciunea îl curăță și îl unește pe deplin cu Hristos.
De asemenea, prin cultul Bisericii, monahul se predă pe sine cu dragoste Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i se deschide acestuia. În fiecare zi, monahul petrece foarte multe ore în biserică slujindu-L pe Iisus ale său Cel iubit. Participarea sa la sfintele slujbe nu este din ,,datorie”, ci este o nevoie existențială a sufletului său care tânjește după Dumnezeu. La mănăstirile de la Sfântul Munte se săvârșește în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie, iar monahii nu se grăbesc să termine mai repede slujba, oricâte ore ar dura aceasta, fiindcă nu au nimic mai bun de făcut decât să fie în legătură cu Mântuitorul, cu Maica Domnului și cu sfinții, care sunt casnicii Lui Dumnezeu. Astfel, slujbele sunt bucurie și sărbătoare, primenire a sufletului și pregustare a Raiului. Ei viețuiesc, așadar, după cum trăiau creștinii în perioada apostolică: ,,Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Domnul” (Fapte 2, 44-47).
Monahul, chiar și după apolisul slujbei, trăiește în continuare în timpul liturgic. Toată viața sa la mănăstire, ascultarea pe care o are, trapeza, rugăciunea, tăcerea și odihna, legătura cu ceilalți frați și primirea străinilor, sunt oferite ca lucrare sfântă adusă Sfintei Treimi. Arhitectura mănăstirilor reflectă exact această realitate.
Din biserică și de la Sfânta Masă începe totul și tot acolo se desăvârșește. Chiliile, holurile și toate clădirile mănăstirii sunt în legătură directă cu biserica centrală (catoliconul) mănăstirii. Viața de zi cu zi este afierosită Lui Dumnezeu, este jertfa pe care monahul o aduce Sfintei Treimi.
Chiar și elementele materiale care sunt folosite în cult sunt o dovadă a transformării vieții întregi și a întregii creații prin harul Lui Dumnezeu. Pâinea și vinul Dumnezeieștii Euharistii, uleiul sfințit, tămâia, toaca și clopotele, care se bat la anumite momente din zi, lumânările și candelele care sunt aprinse în anumite momente ale slujbei, lucrarea canonarhului și multe alte mișcări liturgice și acțiuni prevăzute în rânduielile de slujbă monahale, nu sunt doar rânduieli tipiconale fără sens sau imbolduri psihologice menite să stârnească emoții, ci semne, ecouri și arătări ale firii celei noi. ,,Toți cei care vizitează Sfântul Munte sunt încredințați că cultul bisericesc nu are un caracter static, ci unul dinamic. Este o mișcare înspre Dumnezeu: sufletul urcă spre Dumnezeu, ridicând împreună cu el întreaga creație.
La privegherea aghiorită, credinciosul are unica experiență a bucuriei care se revarsă în lume prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, împărtășindu-se de viața cea adevărată pe care Hristos o oferă lumii, prin Biserică.
Prioritatea pe care monahismul o acordă cultului reamintește faptul că, dacă Dumnezeiasca Liturghie, și celelalte slujbe care formează cultul, nu vor redeveni centrul vieții noastre, lumea de astăzi nu va avea posibilitatea de a se consolida și a se transforma, pentru a depăși sciziunea, dezechilibrul, haosul și moartea, în pofida tuturor măsurilor ce se iau pentru îmbunătățirea vieții oamenilor. Monahismul reamintește, de asemenea, că Dumnezeiasca Liturghie, și cultul Bisericii, în general, nu este doar ,,ceva” care aparține vieții noastre, ci este chiar ,,centrul” ei, izvorul renașterii și sfințirii noastre în întregime.
Dragostea pentru Dumnezeu atrage după sine, automat, și dragostea pentru chipul Lui Dumnezeu, care este omul, și a întregii creații pe care Dumnezeu a plăsmuit-o. Odată cu trecerea timpului și cu exercitarea ascezei, monahul dobândește ,,inimă milostivă” pe care Dumnezeu o iubește. După Sfântul Isaac Sirul, a avea inimă milostivă înseamnă ca ,, inima ta să ardă pentru toată creația, adică pentru toți oamenii, și pentru păsări, și pentru animale, și pentru demoni, și pentru toate cele create, la amintirea și la vederea cărora ochii lăcrimează și din multă dragoste și milostenie, inima celui milostiv suferă și nu poate să vadă sau să audă că cineva suferă, și se întristează pentru tot ceea ce se întâmplă rău în lume, și, de aceea, el se roagă în toată vremea cu lacrimi și pentru animalele cele necuvântătoare, și pentru dușmanii adevărului, și pentru cei care vor să îi facă rău, pentru ca Dumnezeu să-i păzească și să-i miluiască pe ei. De asemenea, el se roagă și pentru toate târâtoarele pământului, din marea lui milostivire ce se găsește în inima sa” (Cuvântul 81).
În ,,Pateric” (Colecția de cugetări și lucrări ale părinților din pustie), întâlnim personaje care s-au jertfit și au iubit, întruchipând, astfel, dragostea lui Hristos. Avva Agaton spunea: ,,Viața ta întreagă trebuie să o pui în slujba aproapelui”. Iar Sfântul Isaac Sirul adaugă: ,,Ai văzut ce înseamnă dragostea desăvârșită?”.
De altfel, modul de organizare al chinoviei are ca punct de plecare și ca fundament dragostea, după modelul primelor comunități creștine din Ierusalim. Precum Domnul cu cei 12 Apostoli, sau precum primii creștini, la fel și monahii au bunurile în comun și viețuiesc împreună în același loc. Doar egumenul are alături de el un novice. Nimeni nu are bani pe care să-i folosească după cum dorește, în afară de ceea ce primește de la egumen, ca binecuvântare, pentru nevoile sale personale.
Bunurile aflate în comun, egalitatea, dreptatea, respectul reciproc, precum și jertfa unuia pentru ceilalți, și a tuturor pentru unul, înalță viața chinovială la nivelul adevăratei dragoste și libertăți. Toți cei care au stat chiar și numai câteva zile într-o obște, înțeleg ce bucurie poate să aducă dragostea reciprocă a fraților, și, cât de mult reușește ea să aducă liniște în suflet. Atunci ai, într-adevăr impresia că trăiești împreună cu îngerii.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-2/
