Lucrul care îl face pe monah să fie bucuria și lumina lumii este faptul că el păstrează chipul omului, ,,cel creat după chipul Lui Dumnezeu”. În lumea dominată de păcat, în care trăim, pierdem și, câteodată uităm care este măsura adevărată a omului.Ce anume era omul înainte de cădere și ce este omul îndumnezeit, adică ,,chipul Lui Dumnezeu”, acest lucru ni-l arată lămurit sfințitul monah. Astfel, monahul rămâne – cel puțin pentru aceia care pot să întrezărească firea umană cea mai adâncă și cea mai adevărată, fără prejudecățile ideologice trecătoare – șansa omului la mântuire.
Dacă omul nu se poate îndumnezei, și dacă noi nu am cunoscut personal oameni îndumnezeiți, greu ne este să nădăjduim în posibilitatea ca omul să-şi depășească starea căzută și să-și atingă scopul pentru care l-a plăsmuit Preabunul Dumnezeu, adică binecuvântata îndumnezeire. Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Lumina monahilor sunt îngerii. Iar lumina tuturor oamenilor este cetatea Împărăției” (Cuvântul 26). Dobândind harul îndumnezeirii încă din această viață, monahul devine semn și martor al Împărăției Lui Dumnezeu în lume. După Sfinții Părinți, Împărăția Lui Dumnezeu este dar și arvună a Sfântului Duh. Prin intermediul monahului îndumnezeit, lumea poate cunoaște caracterul și slava omului înduhovnicit și al Împărăției Lui Dumnezeu ce va să vină, Împărăție ce nu este din lumea aceasta.
Astfel, prin intermediul monahismului este păstrată în Biserică conștiința eshatologică a Bisericii Apostolice, vie dorința așteptării Domnului (Maran Atha= Domnul vine), dar și deja prezența Lui tainică în mijlocul nostru, căci ,,Împărăția Lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. Amintirea morții și fecioria, cea care nu aduce roade trupești, ci duhovnicești, îl propulsează pe monah în veacul ce va să vină. După cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa ,,Hristos, Cel care legiuiește fecioria, se naște din Fecioară, ducând fecioria dincolo [în cealaltă viață], lumea de aici, în viața de dincolo… ducându-l de la cele văzute la cele nevăzute” (Cuvânt la înmormântarea Marelui Vasile P.G. 36, 576).
Monahul care păzește fecioria lăsată de Hristos, depășește nu doar cele ale firii, ci și cele mai presus de fire, și, ajungând până la cele mai de sus, devine asemenea îngerilor, despre care a vorbit și Mântuitorul Hristos: ,, Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Precum îngerii, la fel și monahii, nu fecioresc pentru a dobândi foloase pentru Biserică, ci pentru a-L sluji pe Dumnezeu ,,în trupul și în duhul lor” (I Corinteni 6, 20).
Fecioria pune hotar morții, după cum teologhisește Sfântul Grigorie de Nyssa: ,,Moartea, cea care a stăpânit de la Adam până la Fecioara Maria, s-a năpustit și asupra ei, dar, ca o piatră ce s-a sfărâmat, vrând să lovească în rodul feciorie, la fel, în fiecare suflet, care, în această viață trăiește în feciorie, moartea este zdrobită și este desființată stăpânirea ei pentru totdeauna” (Despre feciorie, 14, p. 436).
Duhul evanghelic eshatologic, pe care monahismul îl păstrează, apără și pe creștinii care formează Biserica din lume (din afara mănăstirilor) de secularizare și de tot ceea ce este potrivnic duhului evanghelic. Retras și tăcut, dar viu și mereu prezent în mijlocul Bisericii, monahul propovăduiește adevărul Atotțiitorului și necesitatea unei vieți creștine desăvârșite. El orientează lumea către Ierusalimul cel de sus și slava Sfintei Treimi, ca scop universal al întemeierii lumii.
Acesta este mesajul apostolic pe care, în mod autentic îl transmite monahismul în fiecare epocă, și care presupune efortul comun al tuturor și, mai ales, jertfirea vieții pe altarul lucrării apostolice. La fel ca Sfinții Apostoli, și monahii, ,,lăsând toate”, Îl urmează pe Hristos împlinind cuvântul Său: ,,Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 14, 29). ,,Nimic având, dar pe toate stăpânindu-le”, ei împart împreună pătimirile, lipsurile, suferințele, privegherile și toate greutățile pe care le-au îndurat și Sfinții Apostoli. Se învrednicesc, însă, asemenea Apostolilor, de a deveni ,,vestitori ai măreției Aceluia” (II Petru 16) și de a primi experiența personală a harului Sfântului Duh, astfel încât, de asemenea, apostolicește să poată spune nu doar ,,Iisus Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15), dar și ,,ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2).
Această vedere a slavei Lui Dumnezeu și bucuria împărtășirii de dulcele Iisus justifică toate nevoințele sale duhovnicești și face viața monahală ,,viața cea adevărată” și ,,viața cea fericită”, care cu nimic nu poate fi schimbată, odată ce, monahul, prin harul lui Dumnezeu a cunoscut-o fie câtuși de puțin. Acest har îl răspândește tainic monahul și către frații săi din lume, astfel încât, toți să vadă, să se pocăiască, să creadă, să se mângâie, să se bucure în Domnul și să slăvească pe Milostivul Dumnezeu ,,Cel ce dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8).
[Sfârşit. Iar lui Dumnezeu: Slavă!]
Sursa: Arhim. Gheórghios Kapsánis, fericitul întru adormire Egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Monahismul Evanghelic, Nr. 1, pp. 64-80, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1976.
http://www.pemptousia.ro/
Întemeietorul vieții de obște, Sfântul Vasile cel Mare, vorbește despre dragostea care trebuie să predomine în mănăstirile de obște, spunând: ,,Ce se poate compara cu acest fel de viețuire? Ce poate fi mai înalt? Ce poate fi mai adevărat decât unirea și legătura unuia cu altul? Ce poate aduce mai multă bucurie decât unirea sufletelor și a caracterelor? S-au pornit oameni din diferite țări și din diferite seminții, și s-au unit într-o asemenea legătură, unii cu alții, încât par a fi un singur suflet în mai multe trupuri și instrumente ale aceleiași gândiri. Cel ce suferă în trup are în jurul său pe foarte mulți care suferă împreună cu el, după cum poate fiecare; cel care are sufletul bolnav și slăbit are pe foarte mulți în jurul său care îl vor ajuta să se curățească de patimi și să se vindece.
Fiecare îi este celuilalt și rob, dar și stăpân, și, cu deplină libertate, fiecare se luptă pentru a-i arăta unul celuilalt supunerea cea mai desăvârșită, care nu a provocat niciodată vreun rău necesar, care ar fi adus cu sine multă neliniște celor care conduc, ci a fost creată cu bucurie prin libertatea de gândire. Fiindcă dragostea îi supune pe cei liberi unul altuia, și asigură libertatea prin alegerea personală a fiecăruia. Așa ne-a dorit Dumnezeu încă de la început și pentru aceasta ne-a creat. Aceștia [monahii] restabilesc omul cel dintîi fiindcă ei ,,șterg” păcatul strămoșului Adam. Fiindcă, nu ar fi existat între oameni vrajbă și dezbinare, dacă păcatul nu ar fi adus dihonie în creație. Așadar, aceștia [monahii] îl imită pe Hristos și viața Sa întrupată. Adică, la fel cum Acela, când i-a adunat pe ucenicii săi, a așezat totul în comun, prin Apostoli, chiar și pe Sine însuși, la fel și aceștia – desigur, aceia care țin rânduiala – făcând ascultare către egumen, imită întru totul viața Apostolilor și a Domnului. Aceștia tânjesc după viața îngerilor, fiindcă ei păzesc cu rigurozitate, ca și aceia, viața în chinovie. Nu există între îngeri neînțelegeri, nici certuri și nici contradicții. Toate aparțin fiecăruia, și fiecare lucrează virtuțile pentru binele tuturor”. (Rânduielile Ascetice 18).
În obște, monahii pot viețui în mod autentic taina Bisericii, precum creștinii în perioada apostolică, ca taină a împărtășirii cu Dumnezeu și cu oamenii, pot trăi unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh, care este un deziderat al tuturor creștinilor. Monahul cunoaște din experiența sa că Biserica nu este o fundație religioasă, sau o instituție, ci este comuniunea în Hristos, Trupul Lui Hristos, adunarea fiilor celor mai înainte rătăciți ai Lui Dumnezeu (Ioan 11, 52), familia cea întru Hristos a Lui Dumnezeu. Această experiență ecleziologică îi dă monahului posibilitatea de a-i vedea pe frații săi ca membri ai Trupului Lui Hristos, și să le arate acestora aceeași cinste pe care i-o arată Lui Hristos. Astfel se poate explica și ospitalitatea de care dau dovadă monahii în cazul închinătorilor și a trecătorilor care vin la mănăstire, și rugăciunea din inimă, cu lacrimi, pentru cei vii, dar și pentru cei morți, știuți și neștiuți.
Monahii își arată dragostea pentru cei aflați în lume și în alte moduri, precum ușurarea sufletească a acelora ori ajutorul duhovnicesc pe care îl oferă fraților lor. Mulți frați [oameni] necăjiți și obosiți duhovnicește aleargă la mănăstiri, și, mai ales la Sfântul Munte, pentru a afla liniște sufletească în preajma monahilor și a duhovnicilor de acolo, care și-au găsit liniștea în Dumnezeu. Nu puține sunt situațiile când părinți înduhovniciți și monahi de la Sfântul Munte, ies în lume pentru a liniști și a sprijini în credință pe foarte mulți creștini.
Sfântul Serafim de Sarov, marele isihast din secolul trecut, spunea, în acest sens: ,,Împacă-te tu cu Dumnezeu, mai întâi, și, mai apoi, mulți oameni vor veni și își vor afla liniștea alături de tine”. Cuviosul Serafim vorbea din experiența sa personală, dar și din experiența îndelungatei tradiții isihaste a Bisericii. S-a observat faptul că, cu cât se îndepărtau pustnicii de lume, și cu cât se retrăgeau în locurile cele mai izolate, pentru a se ruga, cu atât mai mult mulțimile de oameni îi căutau pentru a primi ajutor duhovnicesc.
În situații extraordinare, monahii sunt chemați de Domnul Însuși, ca în cazul Sfântului Cosma Etolianul, pentru a primi misiunea de propovăduire și de trezire a conștiinței oamenilor. Însă, unii ca aceștia, vor asculta mereu chemarea Lui Dumnezeu, și nu vor acționa după propria dorință. Ar fi putut, oare, Sfântul Cosma, să mântuiască și să lumineze cu predica lui neamul înrobit, dacă nu ar fi fost mai întâi iluminat de sus, după 20 de ani de asceză, tăcere, curățire și rugăciune?
Monahul nu caută să mântuiască lumea prin lucrarea sa pastorală și misionară, fiindcă el, ca unul ce este ,,sărac cu duhul”, crede că el nu poate să-i mântuiască pe ceilalți, dacă nu se poate mântui pe sine. Monahul se lasă pe sine în grija Lui Dumnezeu, fără a-și face planuri și perspective. Este mereu ,,la dispoziția” Lui Dumnezeu, gata mereu să asculte chemarea Aceluia. Domnul nostru și Întemeietorul Bisericii îi invită pe lucrătorii viei Lui să lucreze așa cum consideră El că este mântuitor și de folos omului. Pe Sfântul Grigorie Palama l-a chemat Domnul ca să-i apere pe tesaloniceni de erezia papistașă și să teologhisească ortodox credința strămoșească. Pe Sfântul Cosma l-a chemat la predică și la misiune apostolică, iar pe Sfântul Nicodim Aghioritul l-a luminat să propovăduiască, fără să iasă în lume, prin intermediul scrierilor sale de un înalt nivel teologic și duhovnicesc, care, până în zilele noastre au condus la Dumnezeu foarte multe suflete.
Alți monahi au fost chemați de către Domnul să îi ajute pe credincioși prin tăcerea și prin răbdarea lor, prin rugăciune și prin lacrimile lor, așa cum este cazul sfântului aghiorit Leontie Dionisiatul, care, timp de 60 de ani a stat într-o chilie întunecată și nu a ieșit deloc din mănăstire. Domnul i-a arătat că a primit jertfa sa, dăruindu-i harisma vederii înainte, iar după trecerea la Domnul, trupul său a început să izvorască bună mireasmă.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-2-2/
Monahul care a dobândit pocăința arde de dumnezeiasca dragoste. Dragostea Lui Dumnezeu pătrunde în inima lui, astfel încât nu mai trăiește pentru el ci pentru Dumnezeu. Sufletul său însetat, precum o mireasă, caută neîncetat cu durere și dorință pe mirele său, și nu află liniște până ce nu se unește cu el. Sufletul nu își află odihnă, dacă Îl iubește pe Dumnezeu precum un rob pe stăpânul său, de frică, dar nici ca pe unul plătit, care își așteaptă răsplata (Împărăția Cerurilor): vrea să Îl iubească ca un fiu pe tatăl său, cu dragoste curată. ,,Nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc”, spunea Sfântul Antonie cel Mare. Cu cât se pocăiește mai mult, cu atât sporește în el dorința după dragostea Lui Dumnezeu, și, cu cât Îl iubește mai mult pe Dumnezeu, cu atât pocăința sa este mai adâncă.
Lacrimile întețesc focul dragostei. Dorința lui după Domnul se hrănește cu rugăciunea și, mai ales, cu rugăciunea neîntreruptă a minții, invocând continuu dulcele nume al Lui Iisus ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Rugăciunea îl curăță și îl unește pe deplin cu Hristos.
De asemenea, prin cultul Bisericii, monahul se predă pe sine cu dragoste Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i se deschide acestuia. În fiecare zi, monahul petrece foarte multe ore în biserică slujindu-L pe Iisus ale său Cel iubit. Participarea sa la sfintele slujbe nu este din ,,datorie”, ci este o nevoie existențială a sufletului său care tânjește după Dumnezeu. La mănăstirile de la Sfântul Munte se săvârșește în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie, iar monahii nu se grăbesc să termine mai repede slujba, oricâte ore ar dura aceasta, fiindcă nu au nimic mai bun de făcut decât să fie în legătură cu Mântuitorul, cu Maica Domnului și cu sfinții, care sunt casnicii Lui Dumnezeu. Astfel, slujbele sunt bucurie și sărbătoare, primenire a sufletului și pregustare a Raiului. Ei viețuiesc, așadar, după cum trăiau creștinii în perioada apostolică: ,,Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Domnul” (Fapte 2, 44-47).
Monahul, chiar și după apolisul slujbei, trăiește în continuare în timpul liturgic. Toată viața sa la mănăstire, ascultarea pe care o are, trapeza, rugăciunea, tăcerea și odihna, legătura cu ceilalți frați și primirea străinilor, sunt oferite ca lucrare sfântă adusă Sfintei Treimi. Arhitectura mănăstirilor reflectă exact această realitate.
Din biserică și de la Sfânta Masă începe totul și tot acolo se desăvârșește. Chiliile, holurile și toate clădirile mănăstirii sunt în legătură directă cu biserica centrală (catoliconul) mănăstirii. Viața de zi cu zi este afierosită Lui Dumnezeu, este jertfa pe care monahul o aduce Sfintei Treimi.
Chiar și elementele materiale care sunt folosite în cult sunt o dovadă a transformării vieții întregi și a întregii creații prin harul Lui Dumnezeu. Pâinea și vinul Dumnezeieștii Euharistii, uleiul sfințit, tămâia, toaca și clopotele, care se bat la anumite momente din zi, lumânările și candelele care sunt aprinse în anumite momente ale slujbei, lucrarea canonarhului și multe alte mișcări liturgice și acțiuni prevăzute în rânduielile de slujbă monahale, nu sunt doar rânduieli tipiconale fără sens sau imbolduri psihologice menite să stârnească emoții, ci semne, ecouri și arătări ale firii celei noi. ,,Toți cei care vizitează Sfântul Munte sunt încredințați că cultul bisericesc nu are un caracter static, ci unul dinamic. Este o mișcare înspre Dumnezeu: sufletul urcă spre Dumnezeu, ridicând împreună cu el întreaga creație.
La privegherea aghiorită, credinciosul are unica experiență a bucuriei care se revarsă în lume prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, împărtășindu-se de viața cea adevărată pe care Hristos o oferă lumii, prin Biserică.
Prioritatea pe care monahismul o acordă cultului reamintește faptul că, dacă Dumnezeiasca Liturghie, și celelalte slujbe care formează cultul, nu vor redeveni centrul vieții noastre, lumea de astăzi nu va avea posibilitatea de a se consolida și a se transforma, pentru a depăși sciziunea, dezechilibrul, haosul și moartea, în pofida tuturor măsurilor ce se iau pentru îmbunătățirea vieții oamenilor. Monahismul reamintește, de asemenea, că Dumnezeiasca Liturghie, și cultul Bisericii, în general, nu este doar ,,ceva” care aparține vieții noastre, ci este chiar ,,centrul” ei, izvorul renașterii și sfințirii noastre în întregime.
Dragostea pentru Dumnezeu atrage după sine, automat, și dragostea pentru chipul Lui Dumnezeu, care este omul, și a întregii creații pe care Dumnezeu a plăsmuit-o. Odată cu trecerea timpului și cu exercitarea ascezei, monahul dobândește ,,inimă milostivă” pe care Dumnezeu o iubește. După Sfântul Isaac Sirul, a avea inimă milostivă înseamnă ca ,, inima ta să ardă pentru toată creația, adică pentru toți oamenii, și pentru păsări, și pentru animale, și pentru demoni, și pentru toate cele create, la amintirea și la vederea cărora ochii lăcrimează și din multă dragoste și milostenie, inima celui milostiv suferă și nu poate să vadă sau să audă că cineva suferă, și se întristează pentru tot ceea ce se întâmplă rău în lume, și, de aceea, el se roagă în toată vremea cu lacrimi și pentru animalele cele necuvântătoare, și pentru dușmanii adevărului, și pentru cei care vor să îi facă rău, pentru ca Dumnezeu să-i păzească și să-i miluiască pe ei. De asemenea, el se roagă și pentru toate târâtoarele pământului, din marea lui milostivire ce se găsește în inima sa” (Cuvântul 81).
În ,,Pateric” (Colecția de cugetări și lucrări ale părinților din pustie), întâlnim personaje care s-au jertfit și au iubit, întruchipând, astfel, dragostea lui Hristos. Avva Agaton spunea: ,,Viața ta întreagă trebuie să o pui în slujba aproapelui”. Iar Sfântul Isaac Sirul adaugă: ,,Ai văzut ce înseamnă dragostea desăvârșită?”.
De altfel, modul de organizare al chinoviei are ca punct de plecare și ca fundament dragostea, după modelul primelor comunități creștine din Ierusalim. Precum Domnul cu cei 12 Apostoli, sau precum primii creștini, la fel și monahii au bunurile în comun și viețuiesc împreună în același loc. Doar egumenul are alături de el un novice. Nimeni nu are bani pe care să-i folosească după cum dorește, în afară de ceea ce primește de la egumen, ca binecuvântare, pentru nevoile sale personale.
Bunurile aflate în comun, egalitatea, dreptatea, respectul reciproc, precum și jertfa unuia pentru ceilalți, și a tuturor pentru unul, înalță viața chinovială la nivelul adevăratei dragoste și libertăți. Toți cei care au stat chiar și numai câteva zile într-o obște, înțeleg ce bucurie poate să aducă dragostea reciprocă a fraților, și, cât de mult reușește ea să aducă liniște în suflet. Atunci ai, într-adevăr impresia că trăiești împreună cu îngerii.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-2/
Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos este evanghelie, adică veste bună, fiindcă aduce în lume nu doar o învățătură nouă, ci o viață nouă, în comparație cu viața de până acum. Viața cea veche este condusă de păcat, patimi, stricăciune și peste ea împărățește diavolul. În ciuda acestor bucurii ,,naturale”, firești, am putea spune, ea lasă un gust amar, fiindcă nu este viața cea adevărată, pentru care a fost plăsmuit omul, ci este viață stricăcioasă și bolnăvicioasă, și, de aceea, ea se află sub semnul absurdului, al haosului și al neliniștii.
Viața cea nouă este adusă în lume de către Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, ca dar și posibilitate [de mântuire] pentru toți oamenii. Credinciosul se unește cu Iisus Hristos și, astfel, se împărtășește de dumnezeiasca și nemuritoarea Sa viață, adică de viața veșnică, care este viața cea adevărată.
Condiția pentru ca credinciosul să se unească cu Hristos și să se împărtășească de viața veșnică, este ca el să moară, mai întâi, prin pocăință, omului celui vechi. Trebuie ca, mai întâi, să crucificăm și să îngropăm omul cel vechi (adică egoismul din noi, patimile și dorințele personale) prin Crucea și prin Mormântul Lui Hristos, pentru a învia împreună cu El, și ,,a umbla în viața cea nouă” (Romani 6, 4). Aceasta este lucrarea pocăinței și asumarea Crucii Lui Hristos. Fără pocăință, adică crucificarea continuă a omului celui vechi, credinciosul nu poate să creadă în lucrarea evanghelică, adică să se dea cu totul, pe sine însuși, lui Dumnezeu, și să-L ,,iubească pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa și din tot sufletul său și din tot cugetul său, și din toată puterea sa” (Marcu 12, 30).
De aceea, Domnul, a așezat ca temei al predicii evanghelice și ca condiție a credinței, pocăința: ,,Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1,15). Nu a ascuns, însă, faptul că drumul acesta al pocăinței este greu, și este un urcuș continuu. ,,Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14). Aceasta înseamnă că, pentru a intra pe această poartă, trebuie să ridici Crucea pocăinței, fiindcă omul cel vechi nu cedează dacă nu este nevoit să o facă, iar diavolul nu poate fi învins decât cu un efort duhovnicesc foarte mare.
Această cale îngustă și strâmtă promite monahul că o va urma în viața sa. Se desprinde, încet, încet de toate cele ale lumii, pentru a dobândi unicul lucru după care tânjește, de a muri omului celui vechi și vieții pe care a dus-o până atunci, pentru a trăi în noua viață, în noua realitate pe care Hristos o oferă în Biserică. Monahul tânjește după pocăința cea adâncă, prin practicarea ascezei, privegherii, postului, rugăciunii, prin tăierea voii și prin ascultarea continuă și necondiționată față de gheronda. Prin tot ceea ce face, el se forțează pe sine ca să respingă egoismul care vrea să pună stăpânire pe el, și să iubească voia Lui Dumnezeu. Monah este doar acela care ,,mereu se împotrivește firii sale”. Se împlinește, astfel, cuvântul Domnului, ,,împărăția Lui Dumnezeu se ia prin străduință, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). În chinurile nașterii pocăinței se plăsmuiește, încet, încet, omul nou, omul cel după Dumnezeu.
În lupta pentru dobândirea pocăinței se încadrează și lupta pentru păstrarea curată a minții și a gândurilor, astfel încât fiecare gând satanic care vrea să ne întineze să fie alungat, și, astfel, inima noastră să se păstreze curată pentru ca Dumnezeu să se sălășluiască în ea, așa după cum spune Hristos în Fericiri: Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Înfrângerea egoismului și a patimilor îl face pe monah blând, pașnic, smerit, într-un cuvânt, ,,sărac cu duhul”, și părtaș al tuturor virtuților pomenite în Fericiri. Îl face, de asemenea, ,,prunc”, asemenea celui pe care l-a binecuvântat Hristos și le-a cerut tuturor să i se asemene, dacă vor dori, să intre în Împărăția Cerurilor.
Toată viața monahului este un drum al pocăinței. Monah este acela care cunoaște pocăința în toate aspectele ei, acela a cărui viață se identifică cu pocăința. Lacrimile și durerea pocăinței este cea mai convingătoare propovăduire.
De altfel, viețuirea monahului este modelul suprem de viață creștină. Lumea, care trăiește după reguli pe care singură și le-a făurit, dacă nu va împărtăși pocăința monahului, îl va privi cu dispreț, îl va urî, îl va considera un prunc fără minte. Însă, doar cu acești prunci, neajutorați, simpli, nedreptățiți de oameni, Dumnezeu rușinează pe cei înțelepți ( I Corinteni 1, 27).
Într-adevăr, monahul care are înțelepciune pentru cele dumnezeiești, și se arată asemenea pruncului neștiutor pentru cele omenești, este singur în lume, asemenea Fiului Lui Dumnezeu. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ιoan 1, 11). Cândva, demult, nici oamenii învățați ai Bisericii, înțelepții și conducătorii nu L-au primit pe Fiul Lui Dumnezeu.
Viața lui tainică, dusă în tăcere, este o taină de șapte ori pecetluită pentru toți cei care nu se împărtășesc din duhul său. Societatea îl consideră nefolositor și lipsit de voință în a-și îndeplini misiunea sa apostolică. Astfel, și viața lui este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu, și se va arăta întru slavă, când se va arăta și Hristos, care este viața noastră (Coloseni 3, 3-4).
Doar omul care își curăță mereu inima de patimi, prin pocăință, poate să iubească într-adevăr pe Dumnezeu și pe semeni. Egoismul și iubirea nu pot exista nicicând împreună. De cele mai multe ori, cel egoist crede că iubește, dar, această ,,dragoste” a lui ascunde intenția satisfacerii propriilor foloase.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-1/
