Gheronda Sofronie face parte dintre acei oameni despre care ai putea vorbi ani în șir. În ce mă privește, Gheronda a avut o mare înrâurire asupra mea, ca teolog și ca preot. De când am primit de la Dumnezeu binecuvântarea de a-l cunoaște, am vorbit și am scris mult despre el, iar diferitele articole pe care le-am scris s-au publicat în unele din cărțile mele. Dar dincolo de aceste articole sporadice, am scris și o carte închinată lui, cu titlul Știu un om în Hristos, în care am încercat să descriu personalitatea și cuvântul său transmis prin viu grai. Dincolo de toate însă Gheronda este inepuizabil și nimeni nu poate spune că l-a surprins deplin în câteva scrieri, că i-a cuprins întreaga viață și teologie. De fiecare dată este înfățișată o latură a personalității sale.
Gheronda Sofronie vorbea întruna despre persoana-ipostasul lui Dumnezeu și a omului și întreaga sa teologie se țesea în jurul acestui subiect esențial. Preferința aceasta era legată de faptul că el însuși, după o căutare impersonală a lui Dumnezeu în filosofia hinduistă, L-a întâlnit personal pe Dumnezeu, în Persoana lui Hristos în lăuntrul Luminii necreate, a văzut că Dumnezeu este Persoană și acesta este motivul pentru care problematica aceasta deține un rol central în teologia sa.
1. Theolog și Părinte
Potrivit Tradiției Ortodoxe, theolog este acela care L-a cunoscut personal pe Dumnezeu și, ca urmare, poate vorbi despre El. Din categoria theologilor fac parte Prorocii, Apostolii, Părinții Bisericii, toți de-Dumnezeu-văzătorii Sfinți, care se numesc îndumnezeiți. După cuvântul Sfântului Grigorie Theologul, theologi sunt cei care au dat ”examene” și au trecut la treapta vederii-de-Dumnezeu (theoría), după ce mai înainte și-au curățit sufletul și inima. La mijloc se află aceia care sunt pe treapta curățirii. Iar cel mai jos sunt aceia care cred că Îl cunosc pe Dumnezeu din închipuirea și din speculațiile lor, de aceea sunt ”teologi de-sineși hirotoniți”. De asemenea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Părinte este acela care naște fii duhovnicești. El însuși le-a spus Corintenilor: ”căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Corinteni 4:15).
Theologia este strâns legată de paternitatea duhovnicească și cele două nu pot fi înțelese separat una de cealaltă. Cel care este theolog, în înțelesul patristic al cuvântului – definit mai sus -, devine un adevărat pol de atracție pentru mulți oameni, care renasc duhovnicește prin cuvântul său theologic și astfel acesta li se face Părinte Duhovnicesc.
Din această categorie de oameni face parte și Gheronda Sofronie. Așa cum reiese din textele sale, de multe ori în viață a văzut Lumina necreată, care este energie-lucrare a dumnezeirii Dumnezeului Treimic. A trăit mult timp în Lumină, a fost preschimbat în întregime de dumnezeiasca energie-lucrare necreată și a devenit cu adevărat theolog în Biserică. A cunoscut adevărurile credinței noastre nu pur și simplu din studiul cărților teologice sau din studiul operelor Părinților, ci din propria-i experiență. Astfel, cuvântul său te renăștea duhovnicește. Mii de oameni primeau un cuvânt al lui și se hrăneau din el duhovnicește toată viața, iar acest cuvânt îi renăștea la viața creștină. Cel mai uimitor este că acest cuvânt al lui Gheronda nu îl primeau doar monahii, sau doar ortodocșii, însă toți aceștia ajungeau să iubească Ortodoxia și deveneau cinstite mădulare ale Bisericii. De fiecare dată când îl întâlneai pe Gheronda auzeai de la el un cuvânt theologic care îți deschidea întreaga existență. Cuvântul său theologic era cu adevărat de-minuni-făcător și împletea strâns theologia și paternitatea duhovnicească.
2. Isihast și liturghisitor
Isihia ortodoxă este o adevărată știință, prin care omul își controlează gândurile și nu le îngăduie să devină dorință și faptă – nu le îngăduie să pătrundă în inimă. Asta înseamnă că partea poftitoare a sufletului nu trebuie să se lase înrâurită de aceste gânduri. Dimpotrivă, în partea poftitoare și a iuțimii, se pomenește neîncetat numele lui Hristos, iubindu-L și îngrijindu-se de ținerea poruncilor Lui, câtă vreme gândurile trebuie să rămână în partea rațională, așa încât omul să se poată confrunta cu diferitele probleme ale vieții sociale. Isihia se mai numește și trezvie, și o regăsim înfățișată în textele Apostolilor, căci întreaga viața evanghelică este niptică și isihastă. Despre trezvie vorbesc Apostolii în epistolele lor.
Centrul vieții bisericești este dumnezeiasca Liturghie, în care omul se roagă lui Hristos răstignit și înviat și se împărtășește cu Trupul și Sângele Său. Hristos oferă ca mare Arhiereu Jertfa cea fără-de-sânge, după ce mai înainte S-a adus pe Sine Jertfă pentru tot neamul omenesc și se aduce la fiecare dumnezeiască Liturghie, pentru ca omul să fie viu. Nu poate fi numit cineva creștin ortodox, dacă nu participă în mod real și esențial la dumnezeiasca Împărtășanie.
De aici reiese că isihia ortodoxă este strâns legată de dumnezeiasca Liturghie, de vreme ce isihia are ca scop dumnezeiasca Euharistie, după cum, de altfel, și întreaga viață bisericească și Tainele, dar și dumnezeiasca Liturghie sunt împărtășite omului care întrunește premisele isihaste ortodoxe, căci, ca să poți trăi liturgic în ziua Duminicii, trebuie să trăiești isihast întreaga săptămână.
În Gheronda Sofronie se împleteau strâns amândouă aceste însușiri. Era un mare isihast, de vreme ce în inima sa exista o isihie desăvârșită. Cunoștea foarte bine lupta cu gândurile, cu imaginile și închipuirile. L-a cunoscut pe Hristos și – îngăduiți-mi să spun! – ”a fost rănit” adânc de vederea lui Hristos proslăvit, căci este cu neputință să Îl cunoască cineva pe Dumnezeu în Lumină și apoi să se îndrepte către alte iubiri și interese. Din această perspectivă se cuvine să vedem și neostoita pocăință a lui Gheronda, care izvora din vederea sfințeniei lui Hristos. Trăia neîntrerupt în starea de luminare a minții-nous – care este baza vieții isihaste și niptice. De aceea era cu adevărat un isihast.
Adevărata premisă a participării la dumnezeiasca Liturghie aceasta este. Și pentru că neîncetat trăia adevărata preoție, care este neîncetata săvârșire în inimă a liturghiei lăuntrice, îi era ușor să trăiască esența și conținutul dumnezeieștii Liturghii. Văzându-l pe Gheronda Sofronie, îți dădeai seama că, isihast fiind, se afla neîncetat în duhul dumnezeieștii Liturghii, iar ca liturghisitor era mistagogic, tocmai pentru că era un mare isihast.
Acesta era motivul pentru care le vorbea ascultătorilor săi despre rugăciunea minții, noetică, ca premisă de căpătâi a vieții lăuntrice, dar și despre dumnezeiasca Liturghie, ca deschidere către durerea întregii umanități, ca trăire a Ghetsimaniului. Hristos, pe Ghetsimani, S-a rugat pentru întreaga lume și, în același timp, trăia suferința oamenilor prin paharul [suferinței la care a consimțit], iar această stare duhovnicească era continuarea Cinei celei de Taină. De aceea, spunea Gheronda, prin Rugăciunea minții, noetică, dumnezeiasca energie-lucrare a Numelui lui Hristos pătrunde în adâncurile ființei noastre, iar prin dumnezeiasca Liturghie noi suntem cei care pătrundem în durerea și suferința întregului Adam.
3. Pustnic și viețuitor de obște
Pustie este acel loc sterp în care nu există viață, nu se dezvoltă comuniunea cu oamenii, nu există elementele de bază ale vieții – precum apa și mâncarea. Pustie, în viața monahală, este acel loc departe de oameni, departe chiar și de monahi, unde nevoitorul se nevoiește în viețuirea după Hristos, adică Îl caută pe Dumnezeu prin uscăciunea trupului și a firii, prin omorârea simțurilor și a patimilor. Pustie în Sfântul Munte este acel loc care se află în capătul Peninsulei Athosului, mai ales Karoúlia, Katounákia și zona din jurul Athonului. În pustie trăiesc monahii care se numesc pustnici și se roagă lui Dumnezeu în neîncetatul ”duh” al pocăinței, al plânsului și al căutării Lui.
Societatea este locul unde trăiesc mulți oameni și se nevoiesc în alt chip în viața lor personală și duhovnicească, lucrează și cultivă dragostea și iubirea de frați. Societate este și mănăstirea de obște, unde trăiesc mulți monahi și se luptă duhovnicește în lupta cea grea a ținerii poruncilor evanghelice și a îndumnezeirii lor.
Pustia și societatea nu sunt două stări opuse, de vreme ce una o presupune pe cealaltă. De obicei, omul de rând, dar și monahul, pornește de la obște, se manifestă ca ființă socială, și abia apoi poate fi trimis în pustie. În viața lui Hristos vedem că se împletește pustia cu viața de obște. Hristos lucra cu oamenii, îi învăța, le făcea bine în multe chipuri, dar adeseori dorea să trăiască și în pustie, se urca în munte ca să roage. Iar aceasta o făcea nu pentru că avea nevoie, ci ca să ne învețe că trebuie să alergăm de multe ori în pustie, spre a ne orienta mai bine viața, spre a ne curăți partea pătimitoare a sufletului și a ne dedica în întregime rugăciunii către Dumnezeu.
Gheronda Sofronie a îngemănat pustia cu viața de obște, iar aceasta s-a petrecut în două moduri. În primul rând, prin faptul că a trăit în obștea Sfintei Mănăstiri a Sfântului Panteleímon a Muntelui Athos, iar apoi în pustia Sfântului Munte, în Karoúlia, după care, în peștera Sfintei Treimi, aproape de Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel. În sfânta mănăstire a trăit ca un pustnic, pentru că avea o rugăciune intensă, plânsul neostoit și experiența Luminii necreate. Iar în pustie a făcut să adâncească încă mai mult pocăința și tânguirea lăuntrică; avea rugăciune neîncetată și mari experiențe ale lui Dumnezeu. Acolo, în pustie, în timpul celui de-al doilea război mondial, se ruga pentru drama tuturor oamenilor care erau omorâți pe câmpurile de luptă și sufereau în multe chipuri, a trăit astfel agonia lui Hristos pe Ghetsimani, agonia universală a omului. În al doilea rând, Gheronda, după ce a trăit pustia în toată profunzimea ei, a purtat-o apoi cu sine oriunde l-a purtat viața, mai întâi în Franța, iar ulterior în Anglia.
În mănăstirea lui trăia și ca pustnic, și ca viețuitor de obște. Se retrăgea ore la rând în binecuvântata sa căsuță și, când umbla printre monahi și pelerini, aducea și scotea la iveală aerul pustiei. Fiecare cuvânt al său era urmare a rugăciunii și era eliberator – roadele uscate și totodată pline de must, binecuvântatele roade ale pustie. Pelerinii îl vedeau că se purta firesc cu ei, se bucurau de dragostea lui, își mărturiseau păcatele, vorbeau cu el și respirau aerul pustiei, auzeau un glas din Karoúlia Sfântului Munte. Și asta se întâmpla pentru că Gheronda era un dezrobit al Domnului.
Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=32834
Comunicare susținută la Véria, în iunie 2008, în cadrul festivităților organizate de Mitropolia Veriei în cinstea Sfântului Apostol Pavel, ”Pávleia 2008”.
Cuviosul Bătrân Porfirie, pe numele său din lume Evanghelos Bairaktaris, s-a născut la 7 februarie 1906, în Evvia, în satul Sfântul Ioan din Eparhia Karistia. Părinţii săi, Leonid şi Elena, din neamul lui Antonie Lambrou, erau oameni binecinstitori şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl său era cântăreţ la biserica satului şi-l cunoscuse personal pe Sfântul Nectarie. Familia sa a fost numeroasă, iar părinţii, ţărani săraci, întâmpinau greutăţi în a o întreţine. Pentru aceasta, tatăl a fost nevoit să plece în America, unde a lucrat la construcţia Canalului Panama.
Părintele Porfirie Kavsokalivitul (7 februarie 1906 – 2 decembrie 1991)
Micul Evanghelos era al patrulea copil al familiei. Păzea oile pe munte, şi urmase numai clasa întâi, după care a fost nevoit şi el, din pricina marii sărăcii, să meargă în Halkida, pentru a munci. Avea numai 7 ani. A lucrat vreme de 2 sau 3 ani într-un magazin, după care a mers la Pireu, unde a muncit 2 ani la băcănia unei rude.
La vârsta de 12 ani a plecat pe ascuns către Sfântul Munte, cu dorinţa de a urma Sfântului Ioan Colibaşul, pe care îl iubea în chip deosebit şi a cărui viaţă o citise mai demult. Harul lui Dumnezeu l-a călăuzit la coliba Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia, unde a rămas sub ascultarea a doi Bătrâni, fraţi după trup, Pantelimon – care era şi duhovnic – şi Ioanichie. S-a încredinţat cu mare iubire şi cu duh de ascultare desăvârşită celor doi Bătrâni care, după cum mărturiseau mulţi, erau deosebit de aspri.
A devenit monah la vârsta de 14 ani, primind numele de Nichita. După 2 ani a luat şi marea schimă. Puţin mai târziu, Dumnezeu i-a dat darul străvederii.
La vârsta de 19 ani Părintele s-a îmbolnăvit foarte rău, fapt care l-a silit să părăsească pentru totdeauna Sfântul Munte. S-a întors în Evvia, închinoviindu-se la Mănăstirea Sfântului Haralambie. Un an mai târziu, în 1926, la vârsta de 20 de ani, a fost hirotonit preot în biserica Sfântului Haralambie din Kimi, de către Porfirie al III-lea, Arhiepiscopul Sinaiului, care i-a dat numele de Porfirie. La 22 de ani a fost hirotesit duhovnic, iar puţin mai târziu arhimandrit. A slujit pentru o vreme şi ca paroh într-unul din satele Evviei.
La Mănăstirea Sfântului Haralambie a vieţuit 12 ani, slujind oamenilor ca părinte duhovnicesc, iar trei ani i-a petrecut în mănăstirea părăsită a Sfântului Nicolae din Ano Vathia.
În 1940, la începutul celui de-al doilea război mondial, Bătrânul Porfirie s-a stabilit în Atena, primind sarcina de paroh şi duhovnic la Policlinica Sfântului Gherasim, lângă Piaţa Omonia. Precum spunea el însuşi, a trăit acolo 33 de ani ca pe o singură zi, nevoindu-se fără odihnă în lucrarea duhovnicească şi uşurând durerea şi neputinţele oamenilor.
Din 1955 s-a aşezat la Kallisia, primind de la Mănăstirea Pendeli bisericuţa părăsită a Sfântului Nicolae, având de jur împrejurul ei puţin pământ, pe care îl cultiva cu mare sârguinţă. În acelaşi timp, Părintele şi-a îmbogăţit aici şi lucrarea duhovnicească.
În vara anului 1979 s-a aşezat în Milesi, cu visul de a zidi o mănăstire. Aici a trăit la început într-o rulotă, în condiţii potrivnice, iar mai apoi într-o chilioară simplă, din plăci de ciment, unde a răbdat fără cârtire multele încercări ale bolii. În 1984, s-a mutat într-o clădire a nou-începutei mănăstiri pentru a cărei ridicare, deşi era foarte bolnav şi orb, se ostenea neîncetat şi fără preget. Prin punerea temeliei bisericii Mănăstirii Schimbării la Faţă, la 26 februarie 1990, s-a învrednicit să-şi vadă visul aievea.
În ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, a început să se pregătească pentru trecerea la cele veşnice. Dorea să se retragă la Sfântul Munte, în iubitul său schit Kavsokalivia, unde, în taină şi fără zgomot, aşa precum a şi trăit, să-şi dea sufletul Mirelui său. Îl auzeai adesea zicând: “Acum, că am îmbătrânit, vreau să merg şi să mor acolo sus.”
Într-adevăr, şi-a aflat cuviosul sfârşit la Kavsokalivia, în coliba sa, în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1991. Ultimele cuvinte care s-au auzit din gura sa au fost acelea ale rugăciunii arhiereşti a Domnului, pe care atât de mult le iubea şi pe care le repeta adeseori: Ca toţi să fie una.
Sursa: Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Cartea Ortodoxă, Egumeniţa, 2003.
http://www.pemptousia.ro/2011/12/20-de-ani-de-la-trecerea-la-domnul-a-batranului-porfirie-kavsokalivitul/
Arhimandritul Efrem: Hristos a înviat!
Părintele Macarie: Adevărat a înviat! Bine aţi venit, luaţi loc. Aţi venit tocmai de la Sfântul Munte, de la liman, de la linişte. Noi suntem în vâltoare…
Arhim. Efrem: Liniştea este în inima omului.
Pr. Macarie: Da, dar contează şi locul. Mai ales că acolo este Grădina Maicii Domnului.
Arhim. Efrem: Sfântul Grigorie Palama a fost un mare isihast. Însă a avut o viaţă tare neliniştită, tulburată.
Pr. Macarie: Şi a ajuns la cea mai înaltă rugăciune. Ne‑a apărat împotriva Apusului.
Arhim. Efrem: Aţi fost la Sfântul Munte?
Pr. Macarie: N-am fost.
Arhim. Efrem: Să veniţi!
Pr. Macarie: Nu ştiu, mi se pare că e târziu acum. Eu am vrut cândva, mi-am făcut toate actele să plec şi nu s-a putut pentru că nu mi-a dat voie. Da. Ce să facem…
Arhim. Efrem: Părinte Macarie, câţi ani aveţi?
Pr. Macarie: Şaptezeci şi şase de ani. Cum vrea Pronia de sus. Nu prea mă gândeam să ajung vârsta aceasta.
Arhim. Efrem: Şi locuiţi permanent aici?
Pr. Macarie: Da. Am douăzeci şi şapte de ani aici.
Arhim. Efrem: Sunteţi şi preot slujitor?
Pr. Macarie: Suntem doi preoţi şi facem cu rândul, cu săptămâna.
Maicile: Din ’90 până în ’95 a slujit aproape cinci ani singur, în fiecare zi.
Pr. Macarie: Nu aveam preot şi slujeam. Dar m-a ajutat şi Dumnezeu. Ce poate omul dacă nu are ajutor de sus? Asta este.
Arhim. Efrem: Maică Stareţă, v-am adus o icoană, Maica Domnului „Mângâietoarea”.
Maica Stareţă: Cât este de frumoasă! Ce mare bucurie! Maica Domnului să ne fie ocrotitoare şi sprijinitoare pentru mântuirea sufletelor noastre. Sărut mâna! Ce mare bucurie!
Un părinte dela Antim: Părinte Macarie, noi suntem de la Antim. Ce viaţă trebuie să ducem noi în lume, ca să fim în unitate şi în acelaşi duh cu părinţii de la Athos?
Pr. Macarie: Aveţi acolo model pe întemeietor, pe Sfântul Antim, care a întemeiat acea oază acolo. M-am bucurat şi mă bucur mereu de câte ori o văd şi-mi aduc aminte de mănăstirea aceasta, pentru că a rezistat în timpurile acelea mai grele, în vremea ateismului. A fost un stareţ mare, un stareţ sfânt. Şi a fost un mare dar dat de Dumnezeu nouă românilor, pentru că ne-a ajutat foarte mult. După cum ştim, el a murit martir. Şi a avut mănăstirea o lucrare foarte mare chiar în timpurile cele mai grele. Am cunoscut-o când eram începător, la 1950. Avea atunci personal bun şi se folosea şi de părinţii de la Teologie care erau acolo cazaţi şi ajutau mănăstirea la slujbă. Aşa dragoste aveau încât ne-au mişcat mult pe noi, care atunci eram începători. Am fost acolo cu ocazia examenului de seminar. Ne-a predicat acolo părintele exarh şi apoi am mers la Neamţ. Antim-ul pentru noi e scump şi dorim să fie tot la înălţime, aşa cum a fost întotdeauna. Şi ne rugăm să ajungă aşa cum a fost demult. La Vatopedi câţi monahi sunt?
Arhim. Efrem: Şaptezeci şi cinci.
Pr. Macarie: Personal bogat. Trebuie să fie foarte frumos! Mă gândesc ce rânduială aveţi acolo… Parcă aş trăi acolo, cu slujbe frumoase de noapte… Acolo părinţii se roagă mult noaptea. Şi trebuie să fie o armonie frumoasă… Le doresc ca Dumnezeu să crească personalul, să sporească duhovniceşte şi să ne ajute şi pe noi, cei din valuri de aici. Ducem şi noi viaţa noastră aşa după cum suntem chemaţi.
Arhim. Efrem: E nevoie de multă rugăciune. Să vă rugaţi pentru noi.
Pr. Macarie: Da, este nevoie. De fapt Sfinţii Părinţi de acolo erau cei care se ocupau cu rugăciunea şi îndrumau mereu numai la rugăciune.
Arhim Efrem: Noi avem pe „Bunicul” nostru, care a fost isihast, Gheron Iosif. Şi avem pe „Bătrânul” nostru, Iosif Vatopedinul, care se linişteşte lângă mănăstire. Prezenţa lui ajută foarte mult mănăstirea.
Pr. Macarie: Un om mare, virtuos, ajută foarte mult pe cei mai mici.
Arhim. Efrem: Oricum, trebuie ca şi mănăstirile din România să se întoarcă la Tradiţia cea veche. Să nu fie chinovii doar în acte, ci adevărate chinovii.
Pr. Macarie: Aşa ne luptăm şi noi, ne trebuie vreme şi posibilităţi materiale.
Arhim. Efrem: Încet-încet va veni ceasul acela…
Pr. Macarie: Aşa nădăjduim.
Arhim Efrem: Eu vă proorocesc că lucrurile vor merge bine! Deşi nu sunt prooroc.
Pr. Macarie: Da. Le aşteptăm… Când am intrat în monahism, la anul 1950, am zis c-am intrat în rai! Aşa era viaţa pe vremea aceea în mănăstire; mănăstire cu viaţă de obşte, foarte săracă, dar viaţa mergea de minune. Un stareţ bun şi un program bun. Dar lucrul acesta s-a pierdut. Acum îl dorim şi-l aşteptăm…
Arhim Efrem: S-a pierdut pentru păcatele noastre. Suntem acum sub canon…
Pr. Macarie: Aşa este.
Arhim Efrem: Astăzi, Gheronda, sunt mulţi tineri în România care Îl caută pe Dumnezeu.
Pr. Macarie: Da, şi ne bucură mult acest lucru. Tineretul nostru, care a fost oarecum dat pe o linie greşită cu credinţa, s-a întors bine şi aşteptăm multe de la el.
Arhim Efrem: Maica Domnului nu va lăsa lucrul neîmplinit.
Pr. Macarie: Da, Maica Domnului ne ajută foarte mult.
Arhim Efrem: Iar noi ne rugăm ca pe cei care sunteţi acum în vârstă, să vă mai ţină încă Dumnezeu aici, pentru că sunteţi temelie pentru reînnoirea Bisericii. Pentru că înnoirea vieţii Bisericii nu vine de la ierarhi, de la episcopi, ci de la Bătrânii duhovniceşti.
Pr. Macarie: Aşa este.
Arhim Efrem: Bătrânii sunt „nervii” vieţii duhovniceşti. Sfântul Pahomie spune că apostolii Bisericii sunt Bătrânii duhovniceşti. Vedeţi, Bătrânul nostru, „Bunicul” Gheron Iosif, care a adormit în anul 1959, a fost o mare putere şi lui i se datorează reînnoirea de astăzi a Sfântului Munte. Astăzi, şase mănăstiri de la Sfântul Munte se trag din această rădăcină. Un om pe care nu-l ştia nimeni, care nu se arăta nimănui. Aici mănăstirea aceasta este idioritmică? Şi la Vatopedi a fost, vreme de cinci sute de ani, viaţă idioritmică. A revenit la viaţa de obşte acum zece ani. Oricum, aşa cum este la mănăstirea dumneavoastră aici, să facă maicile la chilii ascultare la cea mai mare şi toate la maica stareţă, e un lucru bun.
Pr. Macarie: La noi mănăstirile au fost toate de obşte până când li s-au luat posibilităţile materiale, până la Alexandru Ioan Cuza. Până atunci toate au fost de obşte. Mănăstirile aveau posibilităţi mari: pe lângă faptul că hrăneau personalul, care era foarte mare, îngrijeau şi de cei de afară, de mireni. De atunci însă nu s-a mai putut, deşi s-au luptat monahii să revină rânduiala de obşte. Maicile făceau mereu rapoarte la Mitropolie, să le dea voie să fie de obşte. Mulţi ani nu le-au aprobat, şi când au văzut că nu se poate, le-a dat voie să fie de sine. Iar în timpul nostru au mai rămas de obşte unele mănăstiri de maici prin Oltenia, dar acolo au personal redus, nu au putut întreţine toate maicile. Monahismul feminin s-a păstrat mai bine în viaţa de sine, unde se ajutau una pe alta.
Părintele dela Antim: Părinte, povestiţi-ne despre unii părinţi duhovniceşti pe care i-aţi întâlnit atunci la început.
Pr. Macarie: Părinţi duhovniceşti am întâlnit în Moldova. Eu acolo am făcut seminarul trei ani de zile şi acolo am cunoscut părinţi duhovniceşti. Pe unii i-am uitat, pentru că au plecat cu toţii la Domnul. Părintele Cleopa, Părintele Paisie, Părintele Varsanufie, erau mulţi atunci. Au avut favoarea asta mare să aibă un stareţ bun, care i-a crescut astfel, pe Părintele Ioanichie Moroi. A fost un stareţ mare şi el i-a crescut pe toţi. Erau mănăstiri mari, şi Neamţu, şi Secu, însă aveau Părinţi mari, ascunşi, nu erau cunoscuţi. Erau sfinţi, dar se ascundeau, ştiau să păstreze bine taina aceasta a duhovniciei. În anul 1950, la Mănăstirea Secu, un coleg al meu de seminar a venit să-mi arate un părinte duhovnicesc de acolo, un Părinte Damian, care numai când l-am văzut mi‑am dat seama că este din rândul celor după Dumnezeu. Avea o nevoinţă foarte aspră: lucra şi toată ziua ajuna şi postea. Apoi au fost alţii pe care nu i-am prins la mănăstire, căci erau duhovnici la maici. Au fost mănăstiri cu personal foarte duhovnicesc. Mănăstirea Sihăstria a dat cei mai mari duhovnici.
Arhim Efrem: Despre Sihăstria aşa ştim şi noi şi aşa auzim în Grecia şi în Sfântul Munte. Este Sfântul Munte al României. Acum însă nu ştiu în ce stare se află.
Pr. Macarie: Nici noi nu mai ştim, că n-am mai fost acolo de mulţi ani… În ’60 am trecut la Căldăruşani. Acolo eram casierul mănăstirii. Acolo casierul îl înlocuia pe stareţ, aşa era acolo. Din cauza lipsei personalului eram şi contabil şi ghid al mănăstirii. Simţeam nevoia să ies de acolo. Toamna, prin noiembrie, de Sfântul Dumitru, luam vreo douăzeci de zile şi fugeam în Moldova, să iau putere. Luam bilet cu circuit închis care costa şi puţin şi îmi dădea posibilitatea să stau unde voiam. Stăteam la Sihăstria cel puţin opt zile… Părintele Cleopa ne lua cel puţin două-trei zile din cele opt, pe munte. Făceam călătorie pe munte o zi sau o jumătate de zi şi tot timpul ne vorbea. Asta ne-a ajutat deosebit de mult. În acele opt zile intram în ascultarea mănăstirii, parcă eram de acolo. Îmi dădea stareţul o chilie şi intram la slujbe, la ascultare. Asta ne-a ajutat foarte mult, văzând viaţa îmbunătăţită a părinţilor de acolo.
Arhim Efrem: Este şi Părintele Cleopa un sfânt al zilelor noastre.
Pr. Macarie: Da, şi ne bucurăm de dânsul foarte mult.
Arhim. Efrem: Mântuirea României va veni de la sfinţi! Noi acum, părinte, ar trebui să plecăm. Mai avem de mers pe la Christiana.
Pr. Macarie: Ne bucurăm că ne-aţi vizitat! Ne-aţi înnoit, după cum se spune, speranţa noastră că, uite, sunt părinţi mai buni la Sfântul Munte. Noi aici avem lipsă de duhovnici…
Arhim. Efrem: Hristos a înviat!
Pr. Macarie: Adevărat a înviat!
Părintele Ştefan Karouliótul (zis și „Sârbul”), după ce a vieţuit în jur de cincizeci de ani la Sfântul Munte (1950-2000), a plecat în ţara sa natală, Serbia, unde a şi trecut la Domnul, în oraşul Belgrad, la vârsta de 80 de ani (1922-2001), la 21 noiembrie 2001 de sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului.
De la el au rămas mai multe istorisiri despre cuvioși bătrâni din pustia Karuliei din Sfântul Munte, îndeosebi întâmplări despre Bătrânul Nicodim Karouliótul.
Acest fericit bătrân era de origine din Rusia, fiind născut la Moscova. La o vârstă fragedă a plecat în părţile Siberiei şi acolo a rămas vreme de aproximativ cincisprezece ani, făcând diferite munci pentru a se întreţine. Când a hotărât să revină acasă definitiv, la întoarcere a înnoptat la o familie foarte săracă. Noaptea s-a pornit o furtună foarte puternică, iar acoperişul casei – care era construită din crengi şi lut – a cedat, iar apa a inundat întreaga casă. Sărmana familie! Erau aşa de săraci că nici apă nu aveau după ce să bea. Copiii începuseră să plângă. Era o privelişte cu adevărat tare tristă. Toată noaptea nu a putut să închidă un ochi. Când s-a făcut dimineaţă, a chemat-o la el pe mama copiilor şi i-a spus:,,Uite, ia toţi banii aceştia şi încearcă să încropeşti cu ei ceea ce poţi pentru tine şi pentru copii”. I-a dat femeii economiile sale strânse cu multă trudă, vreme de cincisprezece ani. Ce jertfă a făcut!
Părintele Ștefan din Karulia
Sărmana femeie era să leşine când, pentru prima dată în viaţa ei văzuse atâţia bani la un loc. Nu s-a putut stăpâni şi a început să-i sărute mâinile şi picioarele.
După această întâmplare, părintele Nicodim a plecat şi s-a stabilit definitiv la Sfântul Munte. Mormântul lui şi chilioara în care a locuit se găsesc foarte aproape de coliba părintelui Ştefan. A trecut la Domnul la vârsta de 98 de ani, în urmă cu câţiva ani, şi foarte mulţi l-au văzut în vis şi au înţeles că părintele Nicodim a dobândit Împărăţia Cerurilor. Și cum să nu fi dobândit raiul, când a arătat atâta milostenie pentru familia aceea? Economiile atâtor ani petrecuţi în condiţii vitrege în îndepărtata Siberie, să le dea, aşa, într-o clipă, din dragoste pentru semeni? Dacă nici aceasta nu este dragoste…
Vieţuirea ascetică a Bătrânului Nicodim era cunoscută de către toţi în vremea aceea. Era prezent la toate privegherile şi stătea toată slujba numai în picioare, nu se aşeza deloc în strană să se odihnească. În primele zile din Postul Mare, fiindcă stomacul este obişnuit să mistuie multe alimente, la început te ,,înnebuneşte” şi ,,cere” de mâncare. De aceea, părintele Nicodim, pentru a trece de încercarea aceasta, se făcea că ,,uită” că trebuie să mănânce. Slăbea foarte mult în această perioadă, chiar şi câte cincisprezece kilograme, fiindcă nu mânca mai nimic. Mâinile i se ,,stafideau”, mai ales de la coate în jos. Abia după Înviere revenea la greutatea normală, atunci când începea din nou să mănânce.
Părintele Ştefan a avut o mare prețuire pentru Gheronda Nicodim, datorită nevoinţei pe care o făcea şi, în general, pentru modul cum vieţuia acela.
Să avem parte de rugăciunile lor!
Sursa: Învăţături duhovniceşti ortodoxe. Părintele Ştefan Karuliotul «Sârbul». Ediţie îngrijită de Ioánnis Stóias
http://www.pemptousia.ro/
Sfânta Hilda a fost rudă apropiată a regelui Edwin de Northumbria, rege peste unul din cele șapte regate în care era împărțită Anglia secolului al șaptelea. Sfânta a primit botezul în urma cuvântului Sfântului Paulin, unul dintre misionarii de la Roma, apoi, vreme de treizeci de ani a lucrat virtuțile evanghelice în lume, până în ziua în care, la chemarea Domnului, a luat hotărârea de a părăsi cele lumești, familia și patria. Astfel, a plecat în regatul Angliei răsăritene, al cărei rege se căsătorise cu sora ei, cu intenția de a ajunge în Franța unde dorea să se închinovieze ca viețuitoare la o mănăstire de lângă Paris ce aparținea de Mănăstirea Louxeuil, loc unde se retrăgeau atunci și alte fecioare de neam nobil saxon.
Sfântul Aidan (†651) însă, episcop al insulei monastice Lindisfarne, centrul vieții bisericești din vremea aceea al insulelor britanice, a chemat-o înapoi în Northumbria și i-a încredințat o mică parte dintr-o proprietate, unde și-a exercitat viețuirea monahală ca îndrumătoare spirituală unui grup mic de fecioare. Dacă i-au fost încercați atât de repede talanții în îndrumarea duhovnicească, i s-a dat a fi stareță peste o obște monahală mare, și anume Mănăstirea Hartlepool și, nouă ani mai târziu, în 657, a fondat Mănăstirea Whitby.
De-a lungul celor treizeci de ani de stăreție peste aceste două mănăstiri, Sfânta Hilda a făcut dovada unei capacități duhovnicești vrednice de admirat, nu numai în ceea ce privește povățuirea obștilor – pe care le-a condus către Dumnezeu, instaurând cu înțelepciune ordinea și dragostea într-o asemenea măsură încât se spunea că Mănăstirea Whitby era imaginea perfectă a Bisericii din vremurile apostolice, când bogații și săracii le aveau pe toate în comun și îi unea aceeași dragoste – ci și în ceea ce privește administrarea unei mănăstiri de călugări care era anexată Mănăstirii Whitby, cum se întâmpla în vremurile acelea, mănăstire care a devenit, datorită stareței Hilda, un adevărat centru de formare a multor misionari și sfinți episcopi.
Regi, prinți din regiunile învecinate, episcopul Aidan însuși și întreg poporul, alergau la Sfânta Hilda pentru a primi sfaturile și învățăturile sale duhovnicești, socotind-o drept adevărata maică duhovnicească a întregii țări.
Ruinele Mănăstirii din Whitby, ctitorie a Sfintei Hilda
După ce a condus către Domnul multe suflete vreme de mulți ani, a fost încercată mai apoi, vreme de șase ani, de o boală grea care nu a împiedicat-o, totuși, să își continue lucrarea de povățuire duhovnicească. În cel de-al șaptelea an de suferință, pe data de 17 noiembrie 680, la vârsta de 66 de ani, și-a adunat fiicele duhovnicești, le-a încredințat ultimul îndemn spre lucrarea dragostei, apoi, cu bucurie și-a predat sufletul Domnului. O monahie sfântă a vremii aceleia, Begu, a văzut sufletul Cuvioasei Hilda înălțându-se la ceruri.
Sfânta Hilda a reprezentat, alături de sfânta Aebba de Coldingham († 25 august), una dintre cele mai mari figuri ale noului creștinism anglo-saxon și ne oferă un exemplu rar de maică duhovnicească ce a primit de la Dumnezeu talantul de a îndruma nu doar maici, ci și monahi, încă și episcopi, căci ”nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți sunteți una în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
Sursa: Ieromonahul Makários Simonopetritul, Nou sinaxar al Bisericii Ortodoxe, ed. Ίndiktos (vol. 3 – Noiembrie, pag. 197 – 199).
http://www.pemptousia.ro/2013/11/sfanta-hilda-maica-duhovniceasca-a-angliei-ortodoxe-17-noiembrie/
On the morning of October 29, 2009 in the military hospital of the city of Cluj in Romania, Father Teofil (Theophilos) Paraian, the blind elder and confessor of Romania, fell asleep in the Lord at the age of 80. The funeral service was held on October 31.
The Elder was born blind on March 3, 1929 in Topârcea village, near Sibiu. Though handicapped with blindness, this did not prevent him from becoming educated. He attended a primary school for the blind in Cluj-Napoca, from 1935 to 1940. Between 1948 and 1952, Father Teofil attended the Theological School of Sibiu, and from April 1, 1953 entered into the monastic community of Brancoveanu Monastery of Sambata de Sus. Having received a theological degree, and despite his blindness, he was ordained a priest.
The Elder was known for his ability to explain the various themes of the spiritual life with clarity, wisdom and experience. He was widely regarded as one of Romania's most significant spiritual guides, and highly honored by the Romanian youth.
May God give rest to his pure soul and have mercy upon us through his prayers.
Întemeietorul vieții de obște, Sfântul Vasile cel Mare, vorbește despre dragostea care trebuie să predomine în mănăstirile de obște, spunând: ,,Ce se poate compara cu acest fel de viețuire? Ce poate fi mai înalt? Ce poate fi mai adevărat decât unirea și legătura unuia cu altul? Ce poate aduce mai multă bucurie decât unirea sufletelor și a caracterelor? S-au pornit oameni din diferite țări și din diferite seminții, și s-au unit într-o asemenea legătură, unii cu alții, încât par a fi un singur suflet în mai multe trupuri și instrumente ale aceleiași gândiri. Cel ce suferă în trup are în jurul său pe foarte mulți care suferă împreună cu el, după cum poate fiecare; cel care are sufletul bolnav și slăbit are pe foarte mulți în jurul său care îl vor ajuta să se curățească de patimi și să se vindece.
Fiecare îi este celuilalt și rob, dar și stăpân, și, cu deplină libertate, fiecare se luptă pentru a-i arăta unul celuilalt supunerea cea mai desăvârșită, care nu a provocat niciodată vreun rău necesar, care ar fi adus cu sine multă neliniște celor care conduc, ci a fost creată cu bucurie prin libertatea de gândire. Fiindcă dragostea îi supune pe cei liberi unul altuia, și asigură libertatea prin alegerea personală a fiecăruia. Așa ne-a dorit Dumnezeu încă de la început și pentru aceasta ne-a creat. Aceștia [monahii] restabilesc omul cel dintîi fiindcă ei ,,șterg” păcatul strămoșului Adam. Fiindcă, nu ar fi existat între oameni vrajbă și dezbinare, dacă păcatul nu ar fi adus dihonie în creație. Așadar, aceștia [monahii] îl imită pe Hristos și viața Sa întrupată. Adică, la fel cum Acela, când i-a adunat pe ucenicii săi, a așezat totul în comun, prin Apostoli, chiar și pe Sine însuși, la fel și aceștia – desigur, aceia care țin rânduiala – făcând ascultare către egumen, imită întru totul viața Apostolilor și a Domnului. Aceștia tânjesc după viața îngerilor, fiindcă ei păzesc cu rigurozitate, ca și aceia, viața în chinovie. Nu există între îngeri neînțelegeri, nici certuri și nici contradicții. Toate aparțin fiecăruia, și fiecare lucrează virtuțile pentru binele tuturor”. (Rânduielile Ascetice 18).
În obște, monahii pot viețui în mod autentic taina Bisericii, precum creștinii în perioada apostolică, ca taină a împărtășirii cu Dumnezeu și cu oamenii, pot trăi unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh, care este un deziderat al tuturor creștinilor. Monahul cunoaște din experiența sa că Biserica nu este o fundație religioasă, sau o instituție, ci este comuniunea în Hristos, Trupul Lui Hristos, adunarea fiilor celor mai înainte rătăciți ai Lui Dumnezeu (Ioan 11, 52), familia cea întru Hristos a Lui Dumnezeu. Această experiență ecleziologică îi dă monahului posibilitatea de a-i vedea pe frații săi ca membri ai Trupului Lui Hristos, și să le arate acestora aceeași cinste pe care i-o arată Lui Hristos. Astfel se poate explica și ospitalitatea de care dau dovadă monahii în cazul închinătorilor și a trecătorilor care vin la mănăstire, și rugăciunea din inimă, cu lacrimi, pentru cei vii, dar și pentru cei morți, știuți și neștiuți.
Monahii își arată dragostea pentru cei aflați în lume și în alte moduri, precum ușurarea sufletească a acelora ori ajutorul duhovnicesc pe care îl oferă fraților lor. Mulți frați [oameni] necăjiți și obosiți duhovnicește aleargă la mănăstiri, și, mai ales la Sfântul Munte, pentru a afla liniște sufletească în preajma monahilor și a duhovnicilor de acolo, care și-au găsit liniștea în Dumnezeu. Nu puține sunt situațiile când părinți înduhovniciți și monahi de la Sfântul Munte, ies în lume pentru a liniști și a sprijini în credință pe foarte mulți creștini.
Sfântul Serafim de Sarov, marele isihast din secolul trecut, spunea, în acest sens: ,,Împacă-te tu cu Dumnezeu, mai întâi, și, mai apoi, mulți oameni vor veni și își vor afla liniștea alături de tine”. Cuviosul Serafim vorbea din experiența sa personală, dar și din experiența îndelungatei tradiții isihaste a Bisericii. S-a observat faptul că, cu cât se îndepărtau pustnicii de lume, și cu cât se retrăgeau în locurile cele mai izolate, pentru a se ruga, cu atât mai mult mulțimile de oameni îi căutau pentru a primi ajutor duhovnicesc.
În situații extraordinare, monahii sunt chemați de Domnul Însuși, ca în cazul Sfântului Cosma Etolianul, pentru a primi misiunea de propovăduire și de trezire a conștiinței oamenilor. Însă, unii ca aceștia, vor asculta mereu chemarea Lui Dumnezeu, și nu vor acționa după propria dorință. Ar fi putut, oare, Sfântul Cosma, să mântuiască și să lumineze cu predica lui neamul înrobit, dacă nu ar fi fost mai întâi iluminat de sus, după 20 de ani de asceză, tăcere, curățire și rugăciune?
Monahul nu caută să mântuiască lumea prin lucrarea sa pastorală și misionară, fiindcă el, ca unul ce este ,,sărac cu duhul”, crede că el nu poate să-i mântuiască pe ceilalți, dacă nu se poate mântui pe sine. Monahul se lasă pe sine în grija Lui Dumnezeu, fără a-și face planuri și perspective. Este mereu ,,la dispoziția” Lui Dumnezeu, gata mereu să asculte chemarea Aceluia. Domnul nostru și Întemeietorul Bisericii îi invită pe lucrătorii viei Lui să lucreze așa cum consideră El că este mântuitor și de folos omului. Pe Sfântul Grigorie Palama l-a chemat Domnul ca să-i apere pe tesaloniceni de erezia papistașă și să teologhisească ortodox credința strămoșească. Pe Sfântul Cosma l-a chemat la predică și la misiune apostolică, iar pe Sfântul Nicodim Aghioritul l-a luminat să propovăduiască, fără să iasă în lume, prin intermediul scrierilor sale de un înalt nivel teologic și duhovnicesc, care, până în zilele noastre au condus la Dumnezeu foarte multe suflete.
Alți monahi au fost chemați de către Domnul să îi ajute pe credincioși prin tăcerea și prin răbdarea lor, prin rugăciune și prin lacrimile lor, așa cum este cazul sfântului aghiorit Leontie Dionisiatul, care, timp de 60 de ani a stat într-o chilie întunecată și nu a ieșit deloc din mănăstire. Domnul i-a arătat că a primit jertfa sa, dăruindu-i harisma vederii înainte, iar după trecerea la Domnul, trupul său a început să izvorască bună mireasmă.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-2-2/
Părintele Athanasios Mytilineos (1927-2006), egumenul Mănăstirii Komniniou, Stomio, Larisa
Părintele Paisie, pe care l-am vizitat de curând [1978], mi-a spus următoarele. Mi-a mai povestit şi alte lucruri minunate, dar pe care nu pot să vi le spun. Aşadar, mi-a zis: ,,Mulţi spun că au simţit o bucurie, fiindcă au văzut, de exemplu, un lucru duhovnicesc etc. Această bucurie este foarte lumească. Aceasta nu este bucuria pe care trebuie să o căutăm, este asemeni bucuriei unui bărbat pentru o femeie, este iubirea pătimaşă care învăluie inima. Bucuria duhovnicească este atât de delicată, încât nu poţi să o sesizezi, atât de delicată este. Aşadar, la nivel absolut, există simțirea inimii pârjolite de flacăra dragostei Lui Hristos.
***
Pe părintele Paisie l-am găzduit cândva la noi la mănăstire şi, de multe ori, atunci când ne vorbea, folosea cuvântul ,,omenie”. Îi plăcea foarte mult acest cuvânt. Creştinul, atunci când nu se abate de la calea cea bună, de la învăţătura evanghelică, are omenie. Mai folosea şi alt cuvânt, ,,nobleţe”. Spunea: «Omul se umple de omenie, se umple de nobleţe, iar aceasta este foarte bine, indiferent dacă este sărac, bogat, învăţat, neînvăţat, să-şi ţină cinstea, să aibă această omenie, această nobleţe».
Părintele Paisie Aghioritul și Părintele Athanasios Mytilineos
În urmă cu ceva vreme l-am avut în vizită pe Părintele Paisie [1978], şi ne spunea de această nobleţe pe care o au oamenii, cei cu adevărat duhovniceşti, cei care au înlăuntrul lor duhul Lui Dumnezeu. «Să ştiţi, nu banii îl fac nobil pe om». Baţi la o uşă, şi nu te întreabă: «Ţi-e foame, ţi-e sete? Eşti cumva obosit? Nu, îţi spune: Pleacă, cerşetorule!». Care mai este nobleţea aici? Nobleţe înseamnă să-l înţelegi pe semenul tău. Aceasta este adevărata nobleţe, aceasta este omenia.
***
Părintele Paisie spunea că diavolul încearcă să ne strice liniştea cu televizorul. Mi-a scris acest lucru într-o scrisoare. Spune: “A trimis, diavolul, la această persoană, televizorul, imaginaţia, iar imaginaţia lucrează”.
***
Un monah aghiorit, mai exact, părintele Paisie, mi-a spus următoarea întâmplare despre o femeie care spunea: «Hristoase, eu nu am cum să câştig Împărăţia, din pricina păcatelor mele. Arată-mi-Te în această viaţă, ca să am şi eu o bucurie, să Te văd în faţa mea». Şi, într-adevăr, cândva, L-a văzut pe Hristos în Sfântul Potir. L-a văzut pe Hristos! Aşa de mult s-a bucurat dar, în acelaşi timp, s-a umplut de mândrie şi a început să zică: «Eu L-am văzut pe Hristos, înţelegeţi că mi s-a arătat tocmai mie?». Sărmana femeie a pierdut Împărăţia. Hristos, care vede adâncul sufletului tuturor, a îngăduit să i se întâmple acest lucru, ştiind că această femeie se va pierde. Nu este vreun experiment pe care îl face Hristos, ca oamenii să-şi piardă sufletul, ci pentru ca mândria ascunsă să fie dată în vileag. Femeia aceasta zicea: ,,Sunt păcătoasă!”. Avea, însă, mândrie ascunsă în sufletul ei, iar de această mândrie nici ea însăşi nu ştia, ci doar Hristos cunoştea acest lucru. Aşadar, este foarte periculos să credem că am ajuns unde am ajuns și să luăm asta drept un indiciu că ne vom mântui!”.
http://www.pemptousia.ro/2014/08/marturia-parintelui-athanasios-mytilineos-despre-parintele-paisie-aghioritul/
Monahul care a dobândit pocăința arde de dumnezeiasca dragoste. Dragostea Lui Dumnezeu pătrunde în inima lui, astfel încât nu mai trăiește pentru el ci pentru Dumnezeu. Sufletul său însetat, precum o mireasă, caută neîncetat cu durere și dorință pe mirele său, și nu află liniște până ce nu se unește cu el. Sufletul nu își află odihnă, dacă Îl iubește pe Dumnezeu precum un rob pe stăpânul său, de frică, dar nici ca pe unul plătit, care își așteaptă răsplata (Împărăția Cerurilor): vrea să Îl iubească ca un fiu pe tatăl său, cu dragoste curată. ,,Nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc”, spunea Sfântul Antonie cel Mare. Cu cât se pocăiește mai mult, cu atât sporește în el dorința după dragostea Lui Dumnezeu, și, cu cât Îl iubește mai mult pe Dumnezeu, cu atât pocăința sa este mai adâncă.
Lacrimile întețesc focul dragostei. Dorința lui după Domnul se hrănește cu rugăciunea și, mai ales, cu rugăciunea neîntreruptă a minții, invocând continuu dulcele nume al Lui Iisus ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Rugăciunea îl curăță și îl unește pe deplin cu Hristos.
De asemenea, prin cultul Bisericii, monahul se predă pe sine cu dragoste Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i se deschide acestuia. În fiecare zi, monahul petrece foarte multe ore în biserică slujindu-L pe Iisus ale său Cel iubit. Participarea sa la sfintele slujbe nu este din ,,datorie”, ci este o nevoie existențială a sufletului său care tânjește după Dumnezeu. La mănăstirile de la Sfântul Munte se săvârșește în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie, iar monahii nu se grăbesc să termine mai repede slujba, oricâte ore ar dura aceasta, fiindcă nu au nimic mai bun de făcut decât să fie în legătură cu Mântuitorul, cu Maica Domnului și cu sfinții, care sunt casnicii Lui Dumnezeu. Astfel, slujbele sunt bucurie și sărbătoare, primenire a sufletului și pregustare a Raiului. Ei viețuiesc, așadar, după cum trăiau creștinii în perioada apostolică: ,,Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Domnul” (Fapte 2, 44-47).
Monahul, chiar și după apolisul slujbei, trăiește în continuare în timpul liturgic. Toată viața sa la mănăstire, ascultarea pe care o are, trapeza, rugăciunea, tăcerea și odihna, legătura cu ceilalți frați și primirea străinilor, sunt oferite ca lucrare sfântă adusă Sfintei Treimi. Arhitectura mănăstirilor reflectă exact această realitate.
Din biserică și de la Sfânta Masă începe totul și tot acolo se desăvârșește. Chiliile, holurile și toate clădirile mănăstirii sunt în legătură directă cu biserica centrală (catoliconul) mănăstirii. Viața de zi cu zi este afierosită Lui Dumnezeu, este jertfa pe care monahul o aduce Sfintei Treimi.
Chiar și elementele materiale care sunt folosite în cult sunt o dovadă a transformării vieții întregi și a întregii creații prin harul Lui Dumnezeu. Pâinea și vinul Dumnezeieștii Euharistii, uleiul sfințit, tămâia, toaca și clopotele, care se bat la anumite momente din zi, lumânările și candelele care sunt aprinse în anumite momente ale slujbei, lucrarea canonarhului și multe alte mișcări liturgice și acțiuni prevăzute în rânduielile de slujbă monahale, nu sunt doar rânduieli tipiconale fără sens sau imbolduri psihologice menite să stârnească emoții, ci semne, ecouri și arătări ale firii celei noi. ,,Toți cei care vizitează Sfântul Munte sunt încredințați că cultul bisericesc nu are un caracter static, ci unul dinamic. Este o mișcare înspre Dumnezeu: sufletul urcă spre Dumnezeu, ridicând împreună cu el întreaga creație.
La privegherea aghiorită, credinciosul are unica experiență a bucuriei care se revarsă în lume prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, împărtășindu-se de viața cea adevărată pe care Hristos o oferă lumii, prin Biserică.
Prioritatea pe care monahismul o acordă cultului reamintește faptul că, dacă Dumnezeiasca Liturghie, și celelalte slujbe care formează cultul, nu vor redeveni centrul vieții noastre, lumea de astăzi nu va avea posibilitatea de a se consolida și a se transforma, pentru a depăși sciziunea, dezechilibrul, haosul și moartea, în pofida tuturor măsurilor ce se iau pentru îmbunătățirea vieții oamenilor. Monahismul reamintește, de asemenea, că Dumnezeiasca Liturghie, și cultul Bisericii, în general, nu este doar ,,ceva” care aparține vieții noastre, ci este chiar ,,centrul” ei, izvorul renașterii și sfințirii noastre în întregime.
Dragostea pentru Dumnezeu atrage după sine, automat, și dragostea pentru chipul Lui Dumnezeu, care este omul, și a întregii creații pe care Dumnezeu a plăsmuit-o. Odată cu trecerea timpului și cu exercitarea ascezei, monahul dobândește ,,inimă milostivă” pe care Dumnezeu o iubește. După Sfântul Isaac Sirul, a avea inimă milostivă înseamnă ca ,, inima ta să ardă pentru toată creația, adică pentru toți oamenii, și pentru păsări, și pentru animale, și pentru demoni, și pentru toate cele create, la amintirea și la vederea cărora ochii lăcrimează și din multă dragoste și milostenie, inima celui milostiv suferă și nu poate să vadă sau să audă că cineva suferă, și se întristează pentru tot ceea ce se întâmplă rău în lume, și, de aceea, el se roagă în toată vremea cu lacrimi și pentru animalele cele necuvântătoare, și pentru dușmanii adevărului, și pentru cei care vor să îi facă rău, pentru ca Dumnezeu să-i păzească și să-i miluiască pe ei. De asemenea, el se roagă și pentru toate târâtoarele pământului, din marea lui milostivire ce se găsește în inima sa” (Cuvântul 81).
În ,,Pateric” (Colecția de cugetări și lucrări ale părinților din pustie), întâlnim personaje care s-au jertfit și au iubit, întruchipând, astfel, dragostea lui Hristos. Avva Agaton spunea: ,,Viața ta întreagă trebuie să o pui în slujba aproapelui”. Iar Sfântul Isaac Sirul adaugă: ,,Ai văzut ce înseamnă dragostea desăvârșită?”.
De altfel, modul de organizare al chinoviei are ca punct de plecare și ca fundament dragostea, după modelul primelor comunități creștine din Ierusalim. Precum Domnul cu cei 12 Apostoli, sau precum primii creștini, la fel și monahii au bunurile în comun și viețuiesc împreună în același loc. Doar egumenul are alături de el un novice. Nimeni nu are bani pe care să-i folosească după cum dorește, în afară de ceea ce primește de la egumen, ca binecuvântare, pentru nevoile sale personale.
Bunurile aflate în comun, egalitatea, dreptatea, respectul reciproc, precum și jertfa unuia pentru ceilalți, și a tuturor pentru unul, înalță viața chinovială la nivelul adevăratei dragoste și libertăți. Toți cei care au stat chiar și numai câteva zile într-o obște, înțeleg ce bucurie poate să aducă dragostea reciprocă a fraților, și, cât de mult reușește ea să aducă liniște în suflet. Atunci ai, într-adevăr impresia că trăiești împreună cu îngerii.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-2/
Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos este evanghelie, adică veste bună, fiindcă aduce în lume nu doar o învățătură nouă, ci o viață nouă, în comparație cu viața de până acum. Viața cea veche este condusă de păcat, patimi, stricăciune și peste ea împărățește diavolul. În ciuda acestor bucurii ,,naturale”, firești, am putea spune, ea lasă un gust amar, fiindcă nu este viața cea adevărată, pentru care a fost plăsmuit omul, ci este viață stricăcioasă și bolnăvicioasă, și, de aceea, ea se află sub semnul absurdului, al haosului și al neliniștii.
Viața cea nouă este adusă în lume de către Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, ca dar și posibilitate [de mântuire] pentru toți oamenii. Credinciosul se unește cu Iisus Hristos și, astfel, se împărtășește de dumnezeiasca și nemuritoarea Sa viață, adică de viața veșnică, care este viața cea adevărată.
Condiția pentru ca credinciosul să se unească cu Hristos și să se împărtășească de viața veșnică, este ca el să moară, mai întâi, prin pocăință, omului celui vechi. Trebuie ca, mai întâi, să crucificăm și să îngropăm omul cel vechi (adică egoismul din noi, patimile și dorințele personale) prin Crucea și prin Mormântul Lui Hristos, pentru a învia împreună cu El, și ,,a umbla în viața cea nouă” (Romani 6, 4). Aceasta este lucrarea pocăinței și asumarea Crucii Lui Hristos. Fără pocăință, adică crucificarea continuă a omului celui vechi, credinciosul nu poate să creadă în lucrarea evanghelică, adică să se dea cu totul, pe sine însuși, lui Dumnezeu, și să-L ,,iubească pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa și din tot sufletul său și din tot cugetul său, și din toată puterea sa” (Marcu 12, 30).
De aceea, Domnul, a așezat ca temei al predicii evanghelice și ca condiție a credinței, pocăința: ,,Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1,15). Nu a ascuns, însă, faptul că drumul acesta al pocăinței este greu, și este un urcuș continuu. ,,Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14). Aceasta înseamnă că, pentru a intra pe această poartă, trebuie să ridici Crucea pocăinței, fiindcă omul cel vechi nu cedează dacă nu este nevoit să o facă, iar diavolul nu poate fi învins decât cu un efort duhovnicesc foarte mare.
Această cale îngustă și strâmtă promite monahul că o va urma în viața sa. Se desprinde, încet, încet de toate cele ale lumii, pentru a dobândi unicul lucru după care tânjește, de a muri omului celui vechi și vieții pe care a dus-o până atunci, pentru a trăi în noua viață, în noua realitate pe care Hristos o oferă în Biserică. Monahul tânjește după pocăința cea adâncă, prin practicarea ascezei, privegherii, postului, rugăciunii, prin tăierea voii și prin ascultarea continuă și necondiționată față de gheronda. Prin tot ceea ce face, el se forțează pe sine ca să respingă egoismul care vrea să pună stăpânire pe el, și să iubească voia Lui Dumnezeu. Monah este doar acela care ,,mereu se împotrivește firii sale”. Se împlinește, astfel, cuvântul Domnului, ,,împărăția Lui Dumnezeu se ia prin străduință, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). În chinurile nașterii pocăinței se plăsmuiește, încet, încet, omul nou, omul cel după Dumnezeu.
În lupta pentru dobândirea pocăinței se încadrează și lupta pentru păstrarea curată a minții și a gândurilor, astfel încât fiecare gând satanic care vrea să ne întineze să fie alungat, și, astfel, inima noastră să se păstreze curată pentru ca Dumnezeu să se sălășluiască în ea, așa după cum spune Hristos în Fericiri: Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Înfrângerea egoismului și a patimilor îl face pe monah blând, pașnic, smerit, într-un cuvânt, ,,sărac cu duhul”, și părtaș al tuturor virtuților pomenite în Fericiri. Îl face, de asemenea, ,,prunc”, asemenea celui pe care l-a binecuvântat Hristos și le-a cerut tuturor să i se asemene, dacă vor dori, să intre în Împărăția Cerurilor.
Toată viața monahului este un drum al pocăinței. Monah este acela care cunoaște pocăința în toate aspectele ei, acela a cărui viață se identifică cu pocăința. Lacrimile și durerea pocăinței este cea mai convingătoare propovăduire.
De altfel, viețuirea monahului este modelul suprem de viață creștină. Lumea, care trăiește după reguli pe care singură și le-a făurit, dacă nu va împărtăși pocăința monahului, îl va privi cu dispreț, îl va urî, îl va considera un prunc fără minte. Însă, doar cu acești prunci, neajutorați, simpli, nedreptățiți de oameni, Dumnezeu rușinează pe cei înțelepți ( I Corinteni 1, 27).
Într-adevăr, monahul care are înțelepciune pentru cele dumnezeiești, și se arată asemenea pruncului neștiutor pentru cele omenești, este singur în lume, asemenea Fiului Lui Dumnezeu. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ιoan 1, 11). Cândva, demult, nici oamenii învățați ai Bisericii, înțelepții și conducătorii nu L-au primit pe Fiul Lui Dumnezeu.
Viața lui tainică, dusă în tăcere, este o taină de șapte ori pecetluită pentru toți cei care nu se împărtășesc din duhul său. Societatea îl consideră nefolositor și lipsit de voință în a-și îndeplini misiunea sa apostolică. Astfel, și viața lui este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu, și se va arăta întru slavă, când se va arăta și Hristos, care este viața noastră (Coloseni 3, 3-4).
Doar omul care își curăță mereu inima de patimi, prin pocăință, poate să iubească într-adevăr pe Dumnezeu și pe semeni. Egoismul și iubirea nu pot exista nicicând împreună. De cele mai multe ori, cel egoist crede că iubește, dar, această ,,dragoste” a lui ascunde intenția satisfacerii propriilor foloase.
http://www.pemptousia.ro/2014/11/monahismul-evanghelic-1/
